Creație sau .. recreație

Io tăt am zîs că mʼoi apuca să scriu o carte, daʼ care să nu placă la nime, numa mnie. Atunci nʼar mai trăbui protejată prin nici o pravilă, că șiʼar cota sîngură de grijă, cʼar fuji tăți de ia ca de .. știți voi cine. Nici io nʼar trăbui să mă protejez de drepturile de autor, că nʼaș trăbui nici la michiduță. Daʼ oare ʺautoriiʺ protejați, cît îs de autori? Că de protecție are grijă vremea săʼi scape pînă la urmă, îi asigur io pă tăți, dacă sînt printre ei care nu să pot lămuri sînguri. Cînd îi strigă bătrînu la raport mărg îmbracați în pielea goală și cu mînurileʼn jeb, și încă să duc cuspor fără drept de autor. Șiʼi am în vedere aici pă poeți și scriitori, că din ăștia am mai mulți pretini pʼaici, șʼapoi iʼoi lua și pă ceilalți pă rînd. Că vʼam mai zîs să nu vă faceți probleme că vă sfădesc, că atunci sigur îmi sînteți pretini, că cu ceilalți nuʼmi bat capu să vorovesc. 

Pînă amu, cu treburile astea, am avut păreri, amu am dureri, că văd cum ești asaltat de munți de iubire și dăruire sufletească, care mai de care săʼși dăruie din suflet iubirea, daʼ cu bani, că dacă nuʼi unji arcușu nu zîce nici petrehușu. Iubirea, fraților, să oprește la grăire, că e dincolo de vorbe, e simțire care vibrează la unison cu creația, cu punctul ăla în mișcare, mult mai slab ca boaba spumii, al poeților, cu UNU, bunul Dumnezeu, Lumină din Lumină. Fiindcă toți sîntem copii ai luminii, luminăʼncetinită în matricea materiei, mai mult sau mai puțin încorsetați de frecvențele joase ale materiei. Totul e vibrație, nimic nu stă, aceeași electroni din noi vibrează dragostea din flori, vibrează glastră din fereastră, vibrează galaxia noastră. Sîntem ceea ce gîndim, dar nu sîntem proprietari pe nici un gînd sau cuvînt, atunci pe restul cum am putea fi proprietari? Sau își poate demonstra cineva proprietatea gîndului? Îl aștept aici cu argumentul.

Ceea ce facem noi, de cîteva mii de ani, e doar recreație, nu creație, un fel de bambilici halucinogen, adevărata creație a fost cîndva. Muzica zeilor din legende, cînd răsunau lirele iubirii în întreg universul, doinele, baladele, horile și colindele noastre, au fost și sînt adevărata creație. Pe atunci, Omul, știa să se așeze pe fuștelul scării unde îi era locul, pe treapta pe care rezona cu sursa sa, nuʼl înteresa părerile și judecățile altora decît judecata lui, văzînduʼși de treabă cum își vede albina în stup. Atunci se cheamă că ești în rezonanță cu întreaga creație, cu sursa și resursa ta, se cheamă că lʼai găsit pe Dumnezeu, și nʼai nevoie de nici o recunoaștere din partea nimănui, de nici o protecție, fiindcă nʼai ce ascunde absolut nimic, că atunci ești TU. Că vă mai spui ceva, în universul ăsta nu se poate izola nimic, toți venim din același loc și în același loc ne întoarcem, venim îngerași curați ca cristalul și mergem hoituri certați cu toți. Asta rezolvăm după o viață în care dăruim iubire la grămadă, fără să avem habar pe ce lume trăim. Cînd se apropie ceasul vedem ce nʼam văzut o viață, ne vedem adevărata față, vedem cum strigă groapa rece și ceʼa trecut nu se mai trece, iar pentru majoritatea e prea tîrzie vremea. No, ședeți numa blînzi, că nʼam gătat ...

Că am mai scris io asta, daʼ o mai scriu că băsama tăt dejaba .. De cîteva mii de ani noi, civilizația actuală, materializăm idei, fiindcă așa e politica că sîntem materii însuflețite, bolovani cu grai. Tăt ce ne trece prin cap, toate ideile năzdrăvane, să le materializăm, să le transformăm în materii, în lucruri. Nu contează că pentru halucinațiile noastre tăiem o pădure întreagă și omorîm și modificăm soarta unor întregi ecosisteme, dar ideile noastre leʼam materializat, neʼam mai făcut o temniță. Așa am ajuns o civilizație ʺidioatăʺ, robotizată, fără simțuri, creatorii unei lumi a nesimțirii. Din dorința noastră de a scoate bani din orice, am distrus și neʼam distrus întreaga fundație a civilizației actuale. Am uitat cuvîntul, neʼam vîndut veșmîntul șiʼam spurcat pămîntul, o civilizație ascunsă după făța minciunii, gata oricînd să se prăbușească în propria budă.

Tăt așe am ajuns ca să ne conducă maneliștii, fiindcă ne vindem sufletul pentru un pumn de arginți, cu care tăt nu rezolvăm mare brînză, fiindcă sîntem sclavii materiei, vilelor, mașinii, sclavii banului. Orice lucru, pe care în aparență îl luăm ca să ne ajute, sfîrșește prin a ne subjuga. Întreaga societate e prinsă în această încrengătură materială, în această iluzie a proprietății, în toate domeniile fără deosebire. Io, chiar că nu sînt poet, și nici nu mă consider poet, dar pot săʼi asigur pe toți ʺautoriiʺ, că nʼam nevoie de nici o poezie de a lor, că pot săʼmi scriu poezia careʼmi place, la fel cum pot să horesc horea careʼmi place fără sʼo fur de la nimeni. Și tot din acest motiv nʼam nevoie săʼmi recunoască nici un ʺtelectualʺ meritele în nici un domeniu, fiindcă nu știe ce recunoaște sau cunoaște cînd deschide gurița și scrie hîrtiuța. Dar să se ferească de acum încolo de mine toți maneliștii, mîrlanii și țopîrlanii, care se cred buricul pământului și au ajuns în posturi călduțe plătite și din banii mei, fără să știe ce caută acolo. Fiindcă îmi îndrept tunu spre toate uniunile și cenaclurile conduse de așa zișii telectuali, care contribuie cu brio la aceast holocaust a înțelepciunii, numai ca săʼși arate ei deșteptăciunea și goliciunea.

Mai e careva autor pe aici? Pe talentul sau harul nostru nu sîntem stăpîni, cum nu sîntem pe gîndurile sau ideile noastre sau pe aerul careʼl respirăm, sau gura ceʼo sărutăm. Atunci dacă nu sîntem proprietari pe fundație, ne putem face proprietari pe casă? Cînd o să înțelegem că nu pămîntul e al nostru, că noi sîntem ai pămîntului, că nu iubirea e a noastră că noi sîntem ai ei, că nu sîntem stăpîni pe nimic din universul ăsta, dar putem avea totul, atunci o să înțelegem cum stă treaba și cu iubirea necondiționată, atît de trîmbițată, o să înțelegem că suntem suflete materializate nu materii însuflețite, pe care le poate mîna și aduna orice cioban, o să știm CALEA pe care să mergem ca să găsim ADEVĂRUL, unde să ne trăim VIAȚA. Pînă atunci aștept să văd un autor .. material, fiindcă pe ceilalți îi cunosc fără săʼi văd.

Din păcate așa e toată știința, materială, fiindcă urmează fizicienii, că de la ei am pretenții să vadă nevăzutul și să audă neantul, săʼl găsească și să se împrietenească cu Dumnezeu, dacă nu să nu mai spună la nimeni că sunt fizicieni, cînd se văd cu ochiul liber că sînt groparii ai unei civilizații ... Ceea ce vreau ei să'mi povestească e doar joc de glezne, io vreau fapte nu vorbe, lucru bine făcut, că asta le'o trăbuit. Nu?

Relativ la relativul absolutului din noi

Pornind de la spiritul de turmă mă opresc la ʺturma vițeilor masacrațiʺ în Năpradea, după revoluție, de către ʺboiʺ, tot viței și ei, adulți, care au rămas un pic inculți. Tot spiritul de turmă i-a mînat în luptă să distrugă tot ceea ce a fost făcut în comunism. Mai sunt și acum adăpătoare de fontă prin odoarele oamenilor pe post de troacă pentru păsat la pui, sau țevi de aluminiu folosite la irigații, puse la loc sigur, după șură. 

ʺRevoluționariiʺ care aveau servicii în orașe, erau o gașcă, erau ʺtelectualiiʺ civilizați, vesticii, iar cei care erau acasă, țăranii, erau cealaltă gașcă, proștii, comuniștii, fiecare avînd dreptatea și adevărul lor suprem. Așa a fost în Năpradea, dar se poate liniștit generaliza la nivel de țară, debandada care a domnit după revoluție, după mine dirijată.

Locuitorii din Năpradea, avînd posibilitatea de a lucra la STAT, cu facilitățile cunoscute, carte de muncă, pensie, traiul mai ușor, zicem noi, s-au debarasat repede de trecut, domnindu-se, că așa e mersul vremii, evoluția, fără să realizeze nimeni că acest trai mai evoluat material, degradează irecuperabil valorile spirituale, bunul simț și omenia.

Am avut și am ocazia de a umbla mult prin țara asta, de la satele izolate din Maramureș, pînă la cătunele din Munții Apuseni sau din Oltenia. Pot face comparația unde a ajuns civilizația și s-a instalat și unde nu a reușit încă să pătrundă în toată intimitatea satului. Unde oamenii stau în case de lemn cu pământ, dorm în strujacuri de paie, se îmbracă în straiele tradiționale și păstrează obiceiurile nealterate ale moșilor și strămoșilor noștri. Lucrează pămîntul cum pot, cresc animale și trăiesc liniștit suta de ani, fără doctori și medicamente, fără vaiete și schelăieli, în credința transmisă de la moșii lor, că fiecare are o cruce și cum poate așa o duce, că-i a lui. Dar sunt tot mai puține, cîteva enclave de poeme străbune. Ușurința cu care am fugit de ʺgreulʺ de la țară se transformă în greutatea hoitului pe care-l cărăm, în greutatea cu care ne trage pămîntul pînă intrăm cu tot în el, și în degradarea umană care roade din noi.

Rînduielile pe care le-am avut de la moșii și strămoșii noștri, graiul, portul, obiceiurile și tradițiile cu toate valorile spirituale, sunt valori inestimabile pe care le-am pierdut sau ne-au fost luate cu ușurință. Noi, în esența noastră, suntem egali ca materie-spirit, minte-inimă, și egali am fost la obîrșii, dar odată cu ʺevoluțiaʺ materială am involuat ca valoare spiritual, ne-am dezaxat. Progresul tehnologic a depășit puterea noastră de asimilare psihică, ajungînd sclavii propriei noastre tehnologii, sclavii materiei.

Ca să vă dau un exemplu, o doamnă din Huta Certeze, stă să-și păzească gardurile de inox să nu i le fure, bărbatul fiind plecat în Franța, iar singurul copil căsătorit în Canada. Casă cu 33 de camere, cu lift, cu marmură în toată curtea și garduri de inox, ca să nu ajungă într-un an să facă o tură prin toată casa, că ea doarme într-un fel de bucătărie, care aia ar putea fi toată casa. Spre ce ne îndreptăm? Să lucrăm o viață întreagă nu știu pe unde pentru a ajunge să ne păzim gardurile …

Ne-am dezbrăcat de veșmintele noastre strămoșești, naturale, am ieșit din casele de lemn unde se închinau și sfinții, am abandonat mîncărurile tradiționale, făcute în oale de lut, și rătăcim printre betoane și chimicale. În memoria noastră persistă greutățile secolului trecut, cu două războaie mondiale, cu comunismul și cîțiva ani de secetă, cu sărăcie și mizerie și degradarea umană la care am fost supuși, dar să vedem că acum cîteva sute de ani oamenii trăiau liniștiți peste suta de ani, fără griji și nevoi.

Șansa noastră ca civilizație e întoarcerea la satul românesc, la pămînt, aer, apă și foc, la veșnicia satului. Nu vreau să sperii pe nimeni, dar întreaga civilizație materială se sprijină pe o fundație foarte fragilă, care la o simplă adiere se poate prăbuși. O explozie solară de o intensitate puțin mai mare, de exemplu, ne poate întoarce în sec. XIV-XV cu ușurință, și atunci ʺcei din urmă vor fi cei dintîiʺ, adică cei care nu depind de materie în totalitate și pentru care pămîntul le e frate nu dușman. Așa am fost învățați și suntem și acum, că suntem buricul universului, cei mai cei, putem face ce vrem că noi suntem șefii, dar ne contrazic legile naturii, că noi, ca ultima verigă a lanțului trofic sfârșim devorați de prima, bacteriile. Și gata toată deșteptăciunea noastră.

Lozinca de a materializa idei, care a adus societatea asta la cea mai de jos formă a degradării spirituale, trebuie să se termine, să începem drumul invers, acela de a idealiza materia, de a însufleți natura, de a recunoaște că nu pământul e al nostru, că noi suntem ai pământului, că nu ducem nimic material cu noi dincolo, toate rămân aici. Când vom reuși să ne regăsim în încâlcelile vieții, vom găsi tot ce ne lipsește, fiindcă universul ăsta nu duce lipsă de nimic, trebuie doar să-i știm cere. 

Bordan - 19 noiembrie 2014

Rătăciți printre betoane

Oare până unde trebuie să mergem pe un drum ca să ne dăm seama dacă drumul pe care mergem e bun sau rău? 

Apărem în lumea asta curați ca lacrima, lumină din lumina cea divină, o rază de speranță întrupați în trup de îngeri, și plecăm gunoaie, putregaiuri pe picioare, plini de ură și scârbă, ăsta ne e rostul, oare? 

ʺOrtʺ cândva însemna loc, iar cel care dădea ʺortul popiiʺ își preda locul popii, adică trupul, fiindcă sufletul și-l dădea lui Dumnezeu sau Dracului din timpul vieții. Locul trebuia să-l predea curat, curățat de toate viciile și mizeriile materiale, parfumat și miruit cu esențele divine, lumina soarelui din plante, conservat și mumificat din timpul vieții. Asta însemna să dai ʺortul popiiʺ.

Cu sufletul era altă poveste. Toți suntem copii ai luminii, lumină din lumină, și toți avem o putere nelimitată în viață, PUTEREA DE A ALEGE. Fiecare poate să aleagă ce vrea în viață, unii partea goală a paharului, partea întunecată a vieții, cu mizeriile, bolile, vaietele, ura și ranchiuna, alții partea plină, luminoasă, cu bucuriile, fericirea și iubirea. Suntem ceea ce alegem să gândim, fiindcă gândurile noastre devin cuvintele noastre, cuvintele noastre acțiunile noastre, acțiunile noastre viața noastră. Bolile pe care le avem sunt abateri de la drumul Luminii, de la calea dreaptă, care ne-a fost indicată, ʺEU SUNT CALEA, ADEVĂRUL ȘI VIAȚA!ʺ. 

Fiecare suntem unici în felul nostru, deși toți suntem același lucru, fiecare avem putere de a alege, fiecare avem CALEA noastră unică, prin care putem ajunge să cunoaștem ADEVĂRUL, unde să ne trăim VIAȚA, VIAȚA VEȘNICĂ, unde nu există nici întristare, nici suspinare, unde nu există nici timp nici loc. Eternitatea nu însemnă timp infinit, ci lipsa timpului, iar mântuirea înseamnă să ne aflăm locul în timp, să oprim timpul în loc. 

Înțelepciunea este ȘTIINȚA FERICIRII! Mintea ne-a fost dată să o folosim în găsirea iubirii, care împreună să ne dea înțelepciunea sau adevărul vieții, al sorții și al morții. Pentru cei care și-au găsit calea și locul în timpul ăsta, fiecare clipă a existenței este un miracol, fiindcă l-au găsit pe Dumnezeu, au găsit Lumina din Lumină, Lumina preacurată din izvorul divin, au găsit ÎNȚELEPCIUNEA sau ȘTIINȚA FERICIRII, care nu se ascunde în bani, mașini și vile, ci în lucrurile simple, într-un râs de copil, un ciripit de pasăre, un susur de izvoare sau magia dintr-o floare. ʺCine iubește o floare, e aproape de-un sacru mister ... ʺ 

Când ți-ai găsit locul în universul ăsta, când l-ai găsit pe Dumnezeu, orice faci, orice activitate desfășori, o faci din ʺtot sufletulʺ, radiind Lumină și Iubire, dăruind Iubire sufletelor rătăcite, dăruindu-te necondiționat sursei și resursei tale, lui Dumnezeu. Nu suntem stăpâni pe nimic în viața asta, și nu ducem cu noi nimic din ceea ce aducem, ci ducem ceea ce dăruim cu dragoste și iubire, ceea ce dăm ʺdin sufletʺ, primind înapoi înzecit, fiorul dulce al luminii divine. Când îți ʺdai sufletulʺ, cu ultima suflare, te întorci de unde ai venit mai curat ca lacrima, mai pur decât cristalul, de-a dreapta Tatălui, vibrând pe aceeași coardă ... eternitatea. Viața asta ne e dată ca să ne îngrijim de suflet, să ne oprim din umblet, din agitația unei lumi nebune, să ne găsim rostul. Iar rostul nu e rostuit printre betoane .. 

Bordan – 18 octombrie 2014

Micro CAP

Să vă povestesc cam ce viață duceam noi prin anii ʼ75 la școala din Năpradea ..

Nu o să dau nume, fiindcă n-am vorbit cu purtătorii numelor, unii fiind plecați prin alte țări, alții prin alte universuri. Eram în clasă 15 băieți și 15 fete, unul a rămas de noi, dar a venit altul din clasa mai mare, din păcate ambii sunt acum în stele. Nu știu alții cum au fost, dar noi eram tare ʺbolunziʺ, făceam tot felul de drăcovenii care mai de care mai inventivă și distractivă pentru noi, dar nu și pentru profesori și părinți. Eram o gașcă formată numai din experți în diversiune, care le puteam da clasă și securiștilor dacă-și puneau mintea cu noi. J)

Dar știam să îmbinăm utilul cu plăcutul, primind de la școală sarcini pentru oameni mari, pe care trebuia să le rezolvăm noi, cu cunoștințele și conexiunile noastre, era o adevărată plăcere să ne strecurăm printre piedicile sistemului. Așa se face că prin clasa a VI-a am primit sarcina să ne ocupăm de lotul școlii pe care trebuia să-l organizăm cum era organizat C.A.P.-ul, așa era și denumirea, micro-C.A.P. Pentru asta, una dintre activități era îngunoierea cu gunoi de la grajdurile C.A.P.-ului mare. Gunoi puteam lua dar ne trebuia car.

Erau, dacă nu mă înșel, 3 sau 4 perechi de cai în colectiv, dar cu căruțașii cu care am vorovit, nu erau liberi decât duminica și atunci doar cu aprobarea președintelui colhozului. Așa că ne-am dus la ʺtovarășul președinteʺ să-i cerem să ne dea o pereche de cai. ʺMereți la badea X și-i spuneți că am zis io să vă dea caii lui!ʺ. Merem, ce să facem? Era duminică dimineața, omul se spăla într-o ciupă să meargă la biserică când am apărut noi.

ʺBună ziua! Bade X o zis tovarășul președinte să ne dai caii dumnitale astăzi, să cărăm gunoi la microcap-ul nost!ʺ Oooo ... ca și cum l-ai vut țîpa în foc așe o țîpotit odată cu uătii bulbucați, tătătăt s-o scoptit de nervi și shirea ce l-o apucat. ʺCe președinte? Nici un președinte, pă caii mnei io-s președinte, să nu vă puie Dumnezo să puneți mâna pă ei, ʼtuvă care v-o dumnezăit!ʺ ... și după noi pîn odor dezbrăcat până la brâu.

No, ce-i de făcut amu, că cu ăsta n-ai cu cine? Mă, ne sămălim noi, și luăm rapid decizia, că nu era de așteptat, gunoiul trebuia cărat. ʺHai să-i spunem la paznic că am vorovit cu badea X să luăm caii!ʺ. Merem la paznic și-i spunem ... ʺMă sigur ați vorovit cu bade-to X?ʺ .. ʺSigur dară, că nu sîntem coptii!ʺ ... De vorovit am vorovit noi, daʼ mai bine nu zîc ce.

Și merem în grajd, ne apucăm să înhămăm caii, că știam tăți umbla cu ei, că îi duceam de gură la săpat pă cîmp, îi și călăream. Îi înhămăm cum trăbă, eu iau zdiciu din cui și un cal de gură, colegul pe celălalt, și să merem afară să-i legăm la ștraf, cînd în ușa grajdului, hop ... ʺDumnezău care vo dumnezăit și cristoșii care vo făcut, ce-am vorovit io cu voi, biserica vostă de porcii ... ʺ ... și după noi pîn grajd c-o botă, cu tăți sfinții părinți în gură ... io di după un stîlp ... ʺDa, bade X, tovarășu președinte o zîs!ʺ ... ʺPune cai-n gajd, nici un peședinte, mnezău vost ... ʺ ... și de nervii ce-l mîncau mînca și el cuvinte și litere întregi, de să auzea numa un șuierat ca de locomotivă, după noi pîn grajd. Că și noi, dacă am văzut că-și pune mintea cu noi, am schimbat tactica, și-l fugăream tăt roată pîn grajd, că intram pă o parte și ieșeam pă alta, iar la fugă eram buni, doamne-ți mulțam!

De la o vreme s-o muiat și îmbunat, că o văzut că n-are cu cine, și s-o oprit tăt gîfîind și stroptit cu ptișalău pă pantalonii de biserică ... ʺNe vină tu încoace mă!ʺ, zîce cătă mine. Amu m-am gîndit io rapid, de vre să mă lodească fug, tăt nu mă poate lodi așe de tare, mai bine mă duc. ʺTu lucri cu ei?ʺ .. ʺIo dară, bade X, da nu ț-am spus!ʺ .. ʺIa aci-s caii, da să nu te puie sfîntu să faci oarece cu ei că io te omor cu mîna me, înțălesu-mai?ʺ .. ʺTe-am înțăles, nu ti teme că nu facem nimnica rău!ʺ ... s-o-ntîlnit hoțu cu prostu, cine credeți c-o crezut treaba asta?

Dar aveam și noi respect față de animale, știam ce înseamnă pentru badea X caii, că erau sufletul lui, dumnezo să-l însoțască, pă unde-și are cărarea! Da ia așe, ne-am făcut treaba ... și am făcut noi mai multe pă tăt locu pă unde am umblat. Ba ne-am suit în podu wc-lor să urmărim profesoarele și fetele, pînă ni s-a înfundat și acolo, ba am făcut tăt felu de experiențe cu diernii de mătasă, săracii, ba am furat mere de pă Zăpode, în practică la cules, ba cîte și mai cîte, da cu altă ocazie ... și cîte făcem și căpătam bătaie de la profesori, da acasă n-avem ce ne plînje de nimnică, că mai încasam înc-o repriză, de desert și țînere de minte ...  

Dumnezo vă-mbucure!

Bordan – 12 martie 2014

Două prune

Mă fraților, să vă spui o daravelă pe care o pății cu oltenii, cînd fusăi mai cruduț, numa o țîră să dau hoanga cu sacîz, că sună ca droanga ...

Ajunsăi în Motru, repartizat de govern, ca să dau cărbune țării, dotat cu 10 kile de beutură, de horincă de-a noastă, sau palincă cum îi zîc oltenii, că aceea deșchidea orice fel de lacăte oricît de ruginite ar fi ele. Ajunsăi înt-o dimineață de brumărel pă o bungineală de nu vedeai la doi metri, luai în primire odaia într-un căminete de detașați din tătă țara, unde mă întîlnii cu un coleg borșean, aterizat și el ca mine între olteni. Mă fraților, cum vă spusăi, era un căminete cu detașați, tătă floarea cea vestită a societății, boschetarii lui Ceaușescu, auzeai numai chirăituri peste tot. Mă înțălesei cu Văsîi să luăm o cameră laolaltă.

ʺMă Văsîi, da aiesta-i apartamentul ăla cu tri camere fogodit?ʺ .. ʺAiesta o fi, că altu nu văd, doră n-ai crezut că a fi de-a tomna?ʺ .. ʺApi n-am crezut, de-a bună samă, da ce franț facem noi amu, că aicea nu-i de zăbădit?ʺ .. ʺPînă una alta hai și-om mere pîn oraș, să videm ce-i!ʺ .. ʺNo hai!ʺ

Și ne dusărăm noi să ne holbăm pă floștăr, să luăm pulsu Motrului. Nu tare multe am avut ce vide, era un sîngur restorant cu două feluri de beuturi, vermut și o bere mucezîtă, de ne-am tăt dus cum am vinit. Cum vă spusăi, ne-am pus noi merinde de-a noastă, slănină cu ceapă, da aceea am zîs c-o țînem de sărbători și să ne orientăm de alticele să ne umplem mațăle. Intrarăm înt-o alimentară, că numa una era în tăt Motru, să ne luăm ceva de-acolo. Și ce să videțî, mă frațîlor, că tăte rafturile erau pline de tocană de legume și conzerve de pește, și ce ne-o sărit în uăti, două prune. Hopa, ne să videm noi, că aici îi lumea noastă!

O fost apărută în Baia Mare, în vremea aia, o horincă făcută de Mat-ul din Seini la jumătate de litără în uăiagă de sticlă, cu o poză cu două prune, de 52 de grade, care costa 40 lei. Mă și videm magia în două prune, tăt așe în sticlă de jumătate, la 20 lei, adică pă jumătate. Mă, zîcem noi, haida să luăm două litere, adică patru sticle, să nu uă strîcăm p-a noastă, și merem la căminet, ne facem o ratătă de vo douăzăci de uouă cu slănină, și ne punem pă lîngă ele, dade ne-a trăzni oarece pîn cap, să ne descurcăm oarecum p-acilea.

Mă, și așe și facem .. era un reșeu acolo, avem noi on laboș, și trecem la treabă. Avem și păhare de horincă, de-a noaste, că noi nu ne băteam joc de ritual, ne punem în pahare și așteptam să închinăm, să ciocănim cum să ciocănește pă la noi. ʺNoroc, Văsîi!ʺ .. ʺDumnezo te-mboarde-n rai, Dane!ʺ ... Mă și dăm tăt conțînutul pă grumaz, cu încredere totală în cele două prune. Ne uitarăm unul la altul că doi proști, cu rînjete tîmpe, io pusăi mîna pă o sticlă să cetesc încă odată ce franț de prune au oltenii, și ce văzui mă ilumină de tăt, scria clar că e de 20 grade. Mă, da ne-o traseră oltenii din prima zi. Ce să mai bei din ea, uam zvîrit tătă și am început o uăiagă de-a noastă, pînă ne-am matolit bine, să nu ne facem de tătă mininonea, să s-audă pînă-n Maramureş de daravela noastă ... :))

Bordan - 28 septembrie 2014

Fârtați și surate

Suratelor și fîrtaților, ne să vă povestesc oarece di pă vremuri, de cînd eram prunc și umblam cu vacile pă cîmp ... că am fost odată și prunc ... :)) 

Eram o gașcă faină, nu dau nume că n-am obțînut dreptu de la găzdacii numelui, da pot fi orice nume. Umblam în multe locuri, daʼ cel mai mult mi-o plăcut ʺPă Vîrfʺ. Acolo aveam un adevărat teatru de acțiuni și operațiuni, cu lupte în ambuscadă, cu tăt felu de jocuri și concursuri. Vă spui amu cum am primit botezu de fârtate, frate de sânge, care era mai bun și mai important ca fratele bun. Eram tare nealcoș să intru în hada asta, prin clasa a IV-a sau a V-a, cred. Pînă nu erai acceptat în gașcă nu puteai participa în trupa lor la discuții, strategii, luări de decizii, stăteai deoparte și așteptai hotărîrile marii adunării, și îngrijeai toate vacile, ce mai, erai cel mai necalificat, un fel de cățelul ciurzii. Aici nu putea interveni nimeni în apărarea ta, era acceptată treaba tacit și de cei mai mari, de frați sau părinți, care nu se băgau. Lideru găștii nu putea fi contestat de nimeni.

Mă întrebă ʺmai marele mohicanilorʺ dacă am mai fost legat ʺgăină curtăʺ și știu cum e? Chiar n-am mai fost, dar i-am văzut pe alții legați, și mă miram cum pot fi atît de slabi ca să nu se poată dezlega de două fire de iarbă. I-am spus că n-am fost. Mi-a explicat în ce constă botezul, care putea fi din mai multe probe, dar la mine au hotărît să mă lege ʺgăină curtăʺ și eu să mă dezleg. Eu bucuros că scăp lesne eram numai zîmbete subînțelese și un gen de mîndrie că o să fiu în sfîrșit fîrtat cu ei. Dar între zîmbet și rînjet nu e cale lungă!

Ne-am dus sus, ʺpă Vîrfʺ, o pantă destul de mare, m-am așezat jos, cu picioarele încrucișate și cu mîinile băgate prin interior și scoase peste fluierul picioarelor, cu palmele împreunate, ca la rugăciune. Mi-au băgat pe două degete o gujbă făcută din două fire de iarbă, un belciug care strîngea două degete de la o mînă care la rîndul lor strîngea pe cel dintre ele de la cealaltă mînă, un adevărat ic fîrtățesc. ʺNo, dezleagă-te!ʺ Ce să mă dezleg, că parcă eram legat cu curele de piele nu cu două fire de iarbă. Și atunci a început potopul ...

Mă să vedeți voi îmborbocat ce n-ați mai văzut, că m-au împins la vale și io tolămacul n-am știut să-mi țin ʺcapul la cutieʺ, cum tăt strigau ei, aterizam tăt în bostan ca roata pătrată și ei cu scorbancele pă mine, jbang, pleosc, dă fără milă că-i de-a nost amu ... au, au, auuuu ... da să vedeți îmbătăciune de cap, cît mo tăt îmbulzît și îmburdat pînʼ tăți stinii și scaii, să-mi fie învățătură de minte, că n-am mai știut pă ce lume trăiesc, dacă mai trăiam ... și ei dă și dă și cu zdiuciu și cu codorișca, și cu botele, cu pticioarele care cu ce-o apucat ... Dar am ajuns pînă la urmă și în vale, tăt legat daʼ cu capu lîngă celălalt amu, la cutie, și tăt legat cum am fost la început și poate că eram și amu deʼ nu mă dezlegau ei ...

Dar am fost fîrtat în Năpradea, poate printre ultimii luptători ai ʺOrdinului Fîrtățescʺ ... Înainte această legătură fîrtățească era o formă de înfrățire cu scop de întrajutorare la diferitele munci agricole ca arat, cosit, secerat, treierat, etc și la construirea locuințelor. Erau pînă la zece bărbați legați prin fîrtăție, o legătură sacră nescrisă pînă dincolo de moarte. Deviza lor chiar era iubirea extremă pînă la moarte, cu secrete numai de ei știute, fără să se trădeze. Era o adevărată ceremonie a botezului ca fîrtați, cu oiaga cu horincă îndulcită, colacii și cîrnații. Cîntecul de fîrtăție era: ʺCine n-are-n lume frați/ Să se prindă cu fîrtați/ Prietenia cea mai dulce/ E frăția cea de cruce/ Dar și cei care au frați/ Pot avea și frați fîrtați/ O prietenie sfîntă/ Cînd toți frații se ajută/ Și pun umărul la greu/ Și se ajută mereu/ Din frumoasa tinerețe/ Pînă-n dalba bătrîneță.ʺ

Cine vrea să se lege cu mine de fîrtat? Ori zîceți c-am căptiat? ... accept și surate, că și ele aveau legătura de surate ... :))

Bordan - 8 august 2014

La cules de picioici ..

Mă, fîrtațî mnei, să vă spui numa ce-am heredit ieri tătă zua …

M-am arăduit din Baia Mare pă la șase, în bună dimineața, că nu iera nici zua afară, ca să mă poci opri pă la ʺmoșiaʺ me să le fac on tratament păntu păduti la aldine, că le-am mai făcut unu și azi dimineață, că de acolo viu amu. Ieri o trăbuit scoasă picioicile neaparat, că să răzbună vremea dacă nu o respecți și nu faci lucrurile la vremea lor, iar amu îs curate picioicile nu tăte pline de tină, și altă treabă e că vin mistreții și să hățăsc ei de cules, dacă ești puturos. L-am luat pe fratele cu familia de pe traseu și ne-am prezentat la raport .. la plăcinte, că cu alea am fost cinstiți și ominiți, că cinstea și ominia n-o trecut de tăt pă la sate. Plăcinte cu brînză și cu mere, prima data le mînînci pă alea cu brînză, ciuflincate în groștior, după care te tomnești cu cele cu mere de te pătrunde o tihneală de numa de picioici nu mai ai chef. Da amu dacă ai băgat în tine ca spartu, îi musai să și lucri oarece, că nu poți fi hăpt așe de nesîmțît ..

Punem sculele în ștraf, tileaga și plugu păntru făcut răzoare, saci, videri, ustensile de scociorît după picioci și … la atac. No, da ce să vă spui, mă fîrtații mnei, că bătrînu are un cal tare beciznic, Mircea, care nu îngăduie pă nime pă lîngă el, să-l ducă de gură, numa pă mine, că io îi trăgănesc și-i doinesc ce-i place la el, băsama. Amu, mai greu îi să țîi plugu, că țî-l zvîre holbura în tăte părțile, dejaba o fost cosîtă că tăt tare greu mere plugu.

No, gata ești Mircea? No, hai și-om mere cătingan. Îi cînt ce vine la rînd, că nu-i jingaș, cu manele îi drept că n-am încercat, că bolunzăsc io cînd le aud, d-apoi Mircea .. îi cînt și la ăla de la coarnele plugului să nu-l lodească strechea și pă ăla, că i să agață plugu-n dor și-i în stare de omor .. da, așe cătingan, mai c-o doină, mai c-o sîrbă oltenească, mai o poezie am gătat de scos cu plugu …

No, da amu îi altă treabă, că nu-i ușor nici să te apleci după fiecare picioică s-o culeji, și să scociorăști pîn pămînt după care n-o ieșit cu plugu, ce-i de făcut amu? Am mai avut io un plan de rezervă și zîc hai să-l aplic. Zîs și făcut ..

ʺNu trebe să te tung, îl întreb pă bătrîn?ʺ .. ʺBa trebe, da ai sculele la tine?ʺ … ʺCum să n-am, că mai bine te tung decît să scociorăsc după picioici ..ʺ, asta numa am gînit, n-am mai zîs, că draku era a mneu. ʺDa nu vi-țî face de mninone, să vă vadă oarecine că vă tundeți la picioici ..ʺ, o zîs mama, da io știam că n-are șanse de reușită și n-are cu cine cu bătrînu, care ce-o zîs o zîs, îi literă de leje. Mi-am luat ustensilele și am trecut la treabă. Amu cît poți traje lumea asta în tiept și cu un tuns, că n-ai numa un cap de tuns, n-o oaste întreagă? L-am tăt netezît io, l-am tăt tomnit să iasă brici, da di la o vreme tăt s-o gătat timpu … și treci și tu la picioci … No … ʺNu trăbă abătuți sacii înt-on loc tăți?ʺ .. ʺNu trăbă nimnincă, numa culesă picioicile .. ʺ. No, tacă-țî fleanca și treci la treabă, nu tăt feleli atăta … 

Ce să vă spui, mă fîrtații mnei, că mni s-o oprit tăte doinele, baladele, horele și poeziile, în grumaz, cît am fost io de viteaz. M-am uitat în sus, la bătrînu de sus, să văd ce are de gînd cu mine, cu ce l-am mîniet hăpt așe de tare să mă tinzuiască în halu ăsta … da cu cine să vorovești și cu ala, că nici nu m-o băgat în samă. No, bagă văru amu, țîneți fleanca și treci la picioici … M-am hățît și io de treabă, ce era să fac, că băsama așe o trebuit?

Am cules ce-am cules din pticioare, picioicuță cu picioicuță, da m-am tăt sămălit io că nu-i treabă oablă asta, și trabă să schimb tactica .. și ce-mi tuncă mnie pîn cap, ia să mă țîp în jerunțî, ca dibolu. Cred că bătrînu de sus mi-o spus, că nu cred că-mi pute tunca mnie din senin. O văzut că îs a lui amu și ce-o zîs, hai să-l pun la mătănii și pe ăsta să știe cine e șefu. ʺDa ti-ai strîcat de tăt de cap, oare, să culeji picioicile în jerunț, să te faci de tătă groaza dacă te vede oarecine ..ʺ, o zîs mama. ʺDa nu uai văzut pă baba ceia care o mărs pă coate și pă jerunț vo cîțiva kilometri la o mănăstire, aceea nu s-o făcut de mnimone? ʺ .. ʺAceia s-o închinat, nu-i tăt acela lucruʺ … ʺIo nu știu ce-o făcut, cum s-o închinat ie, da știu că după ce s-o închinat s-o luptat ca o adevărată amazoană pentru două ptiroște. Bine că nu s-o făcut de tătă groaza.ʺ .. Și ia așe, cînd în două pticioare, cînd în patru, o venit și ceasul binecuvîntat a prînzului …

Amu, cum să prînzăște pîn Ardeal, tăt așe să prînzăște și pîn sat la mine la cîmp. Mîncarea de bază e slana cu ptită făcută în cuptor și cu porodici, că noi nu ne batem joc de natura asta s-o schilodim așe cum fac vegetarienii aieștia, și mîncăm slănină. Sarea se ține înt-o sălăriță de vo două sute de ai, făcută din corn de țap, moștenită din jenerație în jenerație. Bărbații s-o fost dusă să ducă o tură de picioici în pevniță, n-o avut cine închina on pahar de horincă, că muierile nu să bagă. No, s-aveți poftă!

Mă, da după masă, parcă ne-o lovit moliciunea, că n-am mai avut nici un spor. Îi drept că pînă atunci o fost și înnorat on ptic, și o suflat și-on ptic de vînt, da atunci o rămas soarele sîngur cu noi și ne-o lovit în moalele capului. Da, pînă la urmă, și sînguri și cu bătrînu, am gătat de cules tăte picioicuțăle, puse în pevniță și-n gîrliciul ei, că trăbă sortate. Misiune îndeplinită!

Amu, cum să vă spui io vouă, că asta e realitatea pă care uam văzut io, alțî poate o văzut alticele, adevărul îl las pe fiecare să-l sămălească, că io de-a bună sama că nu l-oi sămăli, că n-am cu ce … că să grijesc bugăți să sămălească în locul mneu … Nevasta, de exemplu, a zîce că io n-am făcut nimnică tătă zua, numa mi-am făcut ʺcale pe valeʺ, și m-am zvîrit în jerunți numa la ședința foto. No, treaba ei, nu-i a me! Că p-a me uam spus și n-aștept nici răspuns. Și iară, dacă or zîce unii că s-o inventat altă tehnologie de scos cartofi, le-oi spune că s-o inventat și alte gusturi la cartofi, iar cum îs picioicile tale nu-s ale nimănui, fiindcă-s alte tale, nu ale tehnologie …

Bune-s picioicile făcute oricum, da gînești că tăt mai bune-s c-on ptic de piță pîn ele, nu? Că ăsta-i on fel de-a mneu preferat, picioici fripte cu grătar și grătarul cu cartofi pai …

Dacă vă plac și la voi cartofii pai cu grătar, vă aștept ...

Bordan - 14 septembrie 2014

O sămăleală

M-am sămălit să mai zîc oarece, dacă tăt îi vremea așe și pun zîsele aici să le poci afla mai repede cînd mai întreabă cineva de ele. Că am și altceva de făcut decât să dau explicații la extratereștri. 

Puteți să citiți sau să nu citiți, să fiți deacord sau să nu fiți, treaba voastră, eu v-am spus gărgăunii mei.

Întreaga civilizație e controlată și condusă de o mînă de oameni, o gașcă de mafioți, care dețin frîiele resurselor, surselor și puterii. Controlează absolut tot ce înseamnă ʺcuvîntʺ pe pămînt de cîteva mii de ani, prin puterea materiei, cu o matrice implementată cu ʺcapʺ în toate sistemele, inclusiv în capul nostru.

Sistemul de învățămînt urmează matricea impusă din afară, să învețe copiii CE să gîndească, nu CUM să gîndească, să rezolve veșnicele probleme materiale cărora ei le știu răspunsurile și știu exact rezultatele, și separarea pe specializări ca să fim mai ușor de controlat și manevrat. Ajungi după o facultate robotul lor, sclavul propriei tale minți, a gîndurilor trimise de ei, un robot fără simțuri, un nesimțit idiot plin de idei pe care vrei neaparat să le materializezi, dar după modelul lor, din care nu poți ieși și nu te poți abate. E cea mai modernă formă de sclavie, sclavul propriei minții, sclavul propriei rațiuni. Materializarea ideilor tuturor idioților de cîteva mii de ani se vede foarte bine unde ne-a dus, într-o lume idioată, nesimțită, într-o luptă continuă după bani și foloase materiale.  

Politica se înscrie în aceeași structură impusă, nu contează cine e la putere fiindcă nu conduc ei, ei sunt doar niște măscărici nevinovați. Nu există politică de stînga sau de dreapta, există doar politica banului care urmărește să stoarcă și ultima vlagă de resursă materială pămîntului.

Presa duce exact aceeași politică de manipulare și control a minților, prin temele aruncate într-a veșniciei noapte, dirijați după același plan diabolic de cei de sus.

Religia .. aceeași poveste .. supuși materiei și banului, supuși forțelor întunericului care o controlează, sclavii morților și moaștelor. Și acest sistem își conservă foarte bine prostia, să nu cumva să iasă o oiță din el să behăie la lup.

De ceilalți ce să vorbesc, fiindcă toți suntem sclavii propriilor noastre minți, suntem ceea ce gîndim, sclavii materiei și ai particulelor care ne compun. Putem cumpăra cu bani toate medicamentele din lume, dar nu putem cumpăra sănătatea, putem cumpăra patul, dar nu somnul, putem cumpăra mintea dar nu inima. Iar inima plînge în tăcere. Creația a fost acum cîteva mii de ani, de atunci e re-creație, iar arta e magie, e o putere divină pe care nu avem dreptul să punem zăvor, gîndului pur și cuvîntului dor, nu avem dreptul să-nchidem iubirea cînd ea însăși e nemărginirea. 

Ar fi cazul să ne mai și oprim din căderea în haosul prostiei, în gaura neagră a materiei și a mizeriei, de cîteva mii de ani, din materializarea ideilor unei lumi idioate, să începem întoarcerea spre valorile ancestrale, divine, întoarcerea cu fața spre satul românesc, să începem idealizarea materiei, însuflețirea naturii, aducerea simțurilor la nivelul minții, egalizarea într-un echilibru dinamic a gîndirii cu iubirea, a bărbatului cu femeia, a logicii cu intuiția, recuperarea unei înțelepciuni pierdute sau furate, unei iubiri și simțiri lipsă la un cuget și o minte dezaxate. 

Ca să fiu mai clar, cei ce nu pot gîndi cu mintea lor, numai cu a sistemului, pentru mine sunt idioți nesimțiți, cu care n-am ce discuta! 

Cam atît ... deocamdată ...

Bordan - 22 august 2014

O zi de coasă în Oltenia ...

Măi fraților să vă povestesc ceva, dacă tot plouă pe aici ... nu e poveste din povești ci poveste fără vești. Ce se poate întâmpla dacă nu te ții de scula ta ... 

Fusăi ieri la coasă cu cumnatul pe Lunca Motrului, în Padeș. Nu știu câți dintre voi ați cosit normal până acum și câți cosirăți pe invers cum cosii eu ieri. Adică să fiți ardeleni și să cosiți cu scule oltenești în Oltenia. Nu știu care e pe față și care pe dos, dar e clar că suntem unu-n deal și altu-n vale. Eu am fost învățat cu coasă, ileu, ciocan și cute ardelenești și mă trezii la luptă cu scule oltenești. Ajunserăm cumva la locul cu pricina, după ce trecurăm râul Motru pe un pod ca vai de el, zgâlțâit din temelii de inundațiile din primăvară, împreună cu toate organele abilitate pentru reabilitare.

Cumnatul mă întrebă dacă știu bate coasa sau mi-o bate el. ʺCum s-o mi-o bați tu, tu crezi că io-s handicapat, nu știu? Bate-o tu pe a ta și pe urmă mi-o bat și eu ... ʺ Zis și făcut. Văd că scoate coasa din coadă, bate ileul în pământ și se apucă de treabă. ʺDar de ce bați coasa pe spate nu pe față?ʺ ʺPe tine nu la fund te bătură când nu fusăși cuminte?ʺ ...  ʺPăi la fund, dar nu-i același lucru ... ʺ. Când văd și ileul ascuțit ca dalta, nu lat cum e la noi, sau cum e ileul meu că e baros nu ileu și o bătea cu ciocanul cu latul nu cu vârful, mă gândii io în sinea mea că aici e necuratul la coasă. L-am lăsat să mi-o bată și pe-a mea să fie treaba oablă și intrăm în brazdă.

Dădui ce dădui și tăiai un mușuroi și i-am luat gura, hai să-i dau o cute, mă gândii. Dădui cute cum îi dau eu de când mă știu, îi încerc gura cu degetul, mă gândii că ceva nu-i în regulă, dar tac ca ardeleanul de bun simț și o bag în brazdă înapoi. Mă fraților, cum vă spusăi, sunt io ardelean dar nu cred că-s așa de tolomac, sau mai știi ... dau cu ea, ce să taie mai bine, taie mai rău. Nu zic nimic, îi mai dau o cute, văd că nu s-ascute că se împute treaba... îl văd pe cumnatul dândui cute la a lui ... ʺMă, dar tu de ce o ascuți pe spate?ʺ ... hoopa!! Aici e popa!! Deci așa stă treaba? Bătută pe spate se formează buza într-un fel și se ascute tot după buză, ce să mai, oltenii sunt dați draku, n-ai ce te pune cu ei. Și până la urmă a trebuit să mi-o ascută tot el fiindcă la mine nu mergea cutea pe spate ... iar până la urma urmelor ne-am împăcat la un pahar de zaibăr ... 

Învățătură de minte de acum înainte, locul sfințește omul ... n-are ce călca picior de oltean la coasă în Maramu că-i rump piciorele ... așa cum vă spusăi, fraților ...

Haha ... amu îți ierta dacă nu le-am acordat așe cum trabă ...

Bordan - 22 iulie 2014