Coceanul de măr

Mă fraților, să vă mai povestesc o pățanie din clasa a VI-a, tăt de la școala din Năpradea, că la alta n-am pățît nimnică, că le-am evitat cu înțelepciune, adică nu m-am dus la școală să nu pățăsc oarece ... J

Era o zi de sîmbătă ploioasă, de toamnă, prin noiembrie, țin minte că seara era ultima nuntă din câșleji după care începe postul Crăciunului. Tare aș fi curios la cine o fost nunta aia, că erau năprădeni amîndoi și dacă bine-mi amintesc cred că o fost ultima nuntă cu temători și steaguri înstruțate, pe sub care treceau mniroii la porta bisericii.

Eram înaintea ultimei ore din ziua aceea, de la 12 la 13, ora de muzică cu d-nul Inceu, Dumnezeu să-i lumineze cărările pă unde-i scîrțîie scîrța acum. Eu stăteam în ultima bancă, rîndul din mijloc, unde erau pedepsiți ʺbolunziiʺ clasei, ʺbanca măgarilorʺ. Că făceam ce făceam și tot la noi în cap să spărgeau oalele. Dacă dispărea nuiaua de măr gutîi a d-nului Inceu, vinovatul era unul dintre cei din ultima bancă și ne trimitea să aducem alta, da nu una, două-tri. Dacă era gălăgie în clasă noi eram de dină, și de noi eram cei mai curați .. ca tăciunii. Dacă reclamau fetele că le pîndește cineva din podu closetelor noi eram primii anchetați ... ce să faci, trebe să-ți duci crucea pînă la capăt, că n-o poți da la altu .. J)

Vedem noi că intră d-nul Inceu în clasă, cu catalogu su braț, da noi, n-o fo modru să gătăm ședința cu una cu două, când ... sssst, o liniște de mormînt în clasă ... înlemnim și noi unde am rămas cu conferința și ne mutăm privirile la catedră. Acolo ce să vezi? Catalogu deștis pă catedră iar pe d-nul Inceu cu un cocean de măr în mînă, țîindu-l și studiindu-l între două jejete ... ʺUite cu ce mă cinstesc elevii clasei a VI-a? Cine-o daat?ʺ ... Nu mișca nici copilu în mă-sa, ce să îndrăznim careva să mișcăm ... ʺCine-ooo daaat, tembeiloor??ʺ ... Nime nimnic. Noi ne uităm unu la altu cu priviri aiurite, dînd din umeri că nu știm cine-i făptașu, da din gașca nostă nu putea nicicum fi, că noi eram prinși în ședința nostă. Îl vedem pă d-nul Inceu că cotă su catedră, știem noi ce cotă, pă nănașa, zniceaua de gutîi, pă care o ie fain frumos în mînă, s-o aibă la-ndemînă. Și cu zniceaua întʼo mînă, cu coceanu de măr în cealaltă, o început ancheta.

Amu, majoritatea știți că era profesor de matematică, și unu care nu și-o băut cerneala, era cel mai autorizat pentru studiul unghiului sub care a lovit coceanul de măr catalogu și mergînd pă vectorul lui să-l găsească pe individul care o îndrăznit să facă treaba asta. Și ce să vă spui, mă fraților, că după eliminarea tuturor posibilităților ajunge la singura variantă certă, că coceanul de măr nu o putut fi lansat decît de la tembelii din ultimele bănci.

ʺÎn genunchi, la părete adunarea, ticăloșilor, că vă învăț io cum trebe să vă comportați, dacă acasă nu are cine!ʺ Și ne-o scos pă tăți șase, ultima bancă din cele trei rîduri, și o început interogatoriul cu fiecare în parte. Tratamentul doctorului Mengele de la Auschwitz o fost fix pix pă lîngă tratamentul aplicat de d-nul Inceu. Că nu știu cum să vă spui, că o avut pă cine, că ne întreba .. ʺTu ai dat?ʺ, iar noi hăhăiam ca măgarii, întʼon rîs de zîle mari. Ne scula pă fiecare pă rînd în pticioare .. ʺTu ai dat?ʺ ... ʺNu, domnu profesor!ʺ ... da rîdem de mama foculi. Că trăbă să vă spui că la d-nul Inceu nu-i zîcem tovarăș, că-i zîcem domn. El ne prinde de ureti și ne scutura, că tăți avem uretile roșii, iar la unu îi cură sînje de după urete, cum i-o clătit-o din rădăcină. Amu eram noi bolunzî, da nu eram și proști, că noi eram șefi la tăte inovațiile cu prostii.

ʺGata, zîce, schimbăm foia! Să vie directoru cu dirigintele încoace!ʺ Și merge o colegă să-i cheme. Director era d-nul Gâmbuluț, iar diriginte, d-nul Petruța. Vine numa d-nul diriginte, că directoru nu mai era. Și-i recită repede poezia ... ʺMă Nicule, mă, io-i omor cu mîna me, de nu-i omori tu! Uite, mă, ce mi-o făcut ticăloșii ăștia ai tăi!ʺ Amu, nici cu dirigintele nu te putei pune, că ridica haltere în șură și de ne trăje una, ăia eram, dăde din durere mocănească strînsă de-o istorie. Și începe d-mnul diriginte cu alt stil ... ʺMăi băieți, vă rog eu frumos să recunoașteți care-ați dat, că așa e frumos, să aibă simțul răspunderii cel care a greșit, că fapta recunoscută jumătate îi iertată ... ʺ Și ne mai spune una alta, noi ne uitam unul la altul, ne-a trecut și rînjetele și avem fețele spășite și plouate de lacrimi ... da de rîs nu de plîns ... sau de rîs cu plîns baligă de mînz, cum să zîce ... J)

Și-atunci minune fără seamăn, colegul meu de bancă și fratele de cruce, (dacă mă lasă să-l pîrăsc o să vă spun), zîce .. ʺEu am dat!ʺ În clipa aceea d-nul Inceu a mers la catedră, o închis catalogul și ață pe ușă afară, ca din pușcă, fără nici un cuvânt. Io i-am zis la d-nul diriginte că nu putea da el, că era lîngă mine, și nu a dat nici unul dintre cei care am fost acolo. E o eroare judiciară, am plătit nevinovați. J) ʺNo lasă că-ți afla voi cine o dat și mi-ți spune. Bine că am scăpat odată de aici!ʺ Că era deja cătă 3 ceasu, de 3 ore ne dripăle ...

Dar am aflat și cine-o fost făptașul, că numa el nu o vinit la nuntă la biserică și îl bănuiam noi și eram tare shiretici atunci și s-o temut să n-o ieie pă cocoșe. Pote c-o lua de vine! J Da pînă la urmă o trecut și asta, ca multe altele ... că am ajuns odată reclamați de fete că le spionăm din podu wc-ului iar la anchetă, la domnul diriginte Petruța, care mi-a spus în particular, ʺMă, de ce sunteți așa de proști și vă băgați pînă-n gura lupului, de ce nu faceți cu două-trei oglinzi un sistem de spionaj ultima generație și urmăriți din gura podului!ʺ Ehehe ... altă viață ... da și altă dată ... 1000 de ani!!  J) 

CE gândim sau CUM gândim

Să mai zâc oarece, dacă tăt îi vremea așe ... o opinie, fiindcă ʺomul e om cât mai are opinii, iar asta-i opinia meaʺ ... c-o fi bună, c-o fi rea, e tot treaba mea ...

Din cei peste 7 miliarde de indivizi care populează planeta asta, nu sunt doi care să vadă la fel, fiecare individ e unicat, fiecare vede lumea în felul lui. Acest lucru e confirmat științific. Fizica cuantică ne spune că atunci când doi, sau mai mulți observatori, sunt în stare să pună aceeași întrebare universului vor primi același răspuns. Cu alte cuvinte, trebuie să știi ce întrebare să pui universului ca el să-ți dea un răspuns. 

Cei 7 miliarde de indivizi sunt împărțiți de soartă în două, bărbați și femei. Ceea ce văd și simt bărbații nu văd și simt femeile și invers. Dar mai sunt unii care sunt de un fel în exterior, iar în interior se simt altfel, sau alții care nu se simt deloc. Unii care n-au simțurile exterioare, dar în schimb au alte simțuri pe care alții nu le au. Deci, într-un cuvânt, nu sunt doi ochi la fel.

La această unicitate pe care ne-o dă Natura, atentează imediat după naștere societatea. În familie, părinții, îți impun reguli după chipul și asemănarea lor, n-ai voie să faci altceva decât ceea ce ʺștiuʺ ei, ceea ce i-au învățat și pe ei alții. Trebuie să le urmezi credințele, dorințele și voințele lor. Primii ani din viață sunt cei mai fericiți ani din viața noastră, când ne manifestăm așa cum suntem noi, nemodificați și neprihăniți de lumea asta, trăim și suntem conectați în fiecare clipă cu universul, cu creația, acuma plângem, acuma râdem, urâm, iertăm și iubim în fiecare clipă .. eternitatea.

Începând cu grădinița ne ia în primire societatea, și ne învață CE să gândim, nu CUM să gândim, ne învață ceea ce ʺștiuʺ și ei de la alții. De la cine, oare? De aici încolo, sub lozinca să pui mâna să înveți, continuă despărțirile. ʺDivide et imperaʺ, se cunoaște, nu? Și îți începi periplu pe o cărăruie pe care te trimite ʺșcoalaʺ, după ʺcompetențeleʺ tale, sau ale tatălui. Încep separările și despărțirile pe specialități, fiecare cu porțiunea lui, ajungând după ani de studii ʺmare specialistʺ într-un domeniu. Dacă tatăl a fost popa, la înhăruit și pe copil cu harul său, și ia făcut și o bisericuță. Dacă tatăl a fost judecător, ia făcut loc și la odraslă la catedra lui, și tot așa.

De la libertatea și conexiunea cu ʺtotulʺ pe care am avut-o până pe la 4-5 ani, am ajuns închiși într-un spațiu cu lacătele propriei noastre minți, minte pe care ne-a furat-o societatea începând de la grădiniță. Nu ai ʺvoieʺ să gândești altceva decât ai fost învățat, fiindcă nu poți, cheile nu sunt la tine. Deci, ajungi, după ani de ʺstudiiʺ, efectiv un tâmpit, un robot telecomandat fără simțuri și minte. Sunt experimente, tot științifice, care arată  că nu putem să vedem altceva decât ceea ce am fost învățați, vedem lumea asta nu cum e ea, ci cum suntem noi. Tâmpiții nu sunt ăia care spun altceva, ieșit din orice șabloane, ci ăia care nu pot accepta altă realitate decât cea percepută de ei. Dar universul ăsta e infinit nu numai în spațiu-timp, ci și în posibilități. Iar din câmpul cuantic orice posibilitate poate deveni realitate, nu numai ce știm sau ce ne imaginăm sau visăm, ci chiar ceea ce nu ne putem noi imagina. Cei care judecă și sar ca arși când aud de alte posibilități decât cele rumegate de ei, nu pot să fie decât tâmpiții.

Să nu judecăm pe alții fiindcă cu judecata aia vom fi judecați, ne spune religia, dar cu alte cuvinte, același lucru ni-l spune știința. Ne spune că la nivel cuantic nu putem separa nimic de restul universului, aceiași electroni din noi vibrează dragostea din flori, vibrează glastra din fereastră, vibrează-n galaxia noastră, particulele elementare sunt mai mult particule universale decât elementare. Ne spune că iluzia separării la care ne-a dus societatea, nu e separare, că la nivel cuantic suntem acum în tot universul și tot universul în noi. La nivel cuantic particulele nu există cu certitudine, ele doar prezintă tendința de a exista. Avem posibilități care se transformă în realități atunci când sunt observate, observatorul producând colapsul funcției de undă, transformarea posibilităților în realități. Dar cine e observatorul? Poate fi și un robot, sau doar o ființă conștientă de sine?

Ce observă observatorul ca să producă colapsul funcției de undă? Observă exact ceea ce vrea el să observe, ce poate după chipul și asemănarea lui. Observă lumea asta nu cum e ea, ci cum e el, pentru unii bună, pentru alții nebună. Un gând care îți trece prin cap, la nivel cuantic produce un dezechilibru, și vibrează până atinge înapoi starea de echilibru. Nu contează ce gândești, fiindcă ceea ce gândești pe tine te afectează, tu ești și emițătorul și receptorul. ʺNu-ți poți urî vecinul fără să nu te doară ficatul!ʺ Cu alte cuvinte, ajungem la ce ne spune religia, cu judecata cu care judeci cu aceea vei fi judecat, sau ce faci aia capeți, cu forța cu care lovești un perete cu aceeași forță te lovește și peretele.

Numai cine e orb nu vede declinul unei societăți materiale, societate construită pe materii degradabile. Nu există nicăieri un lucru material care să nu se degradeze, nu există urcuș fără coborâre. Iluzia evoluției materiale, să stai liniștit că oricum evoluezi, oricum maimuța se transformă în om, iar omul se transformă în .. vierme, fiindcă cei mai evoluați în lanțul trofic, adică noi, oamenii, sfârșim digerați de cei mai de jos, de bacterii, este aceeași formă de control la care suntem supuși. Să stai liniștit, să taci din gură, fiindcă societatea are grijă de tine, nu-i musai să-ți bați capu cu alte treburi decât ceea ce-ți spunem noi. Religia îți spune să nu cumva să ridici capu din pământ că jar mănânci, știința îți spune că tu ești buricul universului.

Așa am ajuns, în anul de grație 2015, să nu avem habar pe ce lume trăim, să ne conducă tâmpiții și idioții de mânuțe, să nu cumva să părăsim turma. Așa e formatată întreaga structură ca fiecare să deținem adevăruri, pe care să le impunem altora, că ei săracii n-au fost la școală și nu știu. Cei care știu cu adevărat tac, fiindcă n-au cui spune, iar cei care vorbesc, vorbesc degeaba ... așa cum a vorbit eu acum ...