Coceanul de măr

Mă fraților, să vă mai povestesc o pățanie din clasa a VI-a, tăt de la școala din Năpradea, că la alta n-am pățît nimnică, că le-am evitat cu înțelepciune, adică nu m-am dus la școală să nu pățăsc oarece ... J

Era o zi de sîmbătă ploioasă, de toamnă, prin noiembrie, țin minte că seara era ultima nuntă din câșleji după care începe postul Crăciunului. Tare aș fi curios la cine o fost nunta aia, că erau năprădeni amîndoi și dacă bine-mi amintesc cred că o fost ultima nuntă cu temători și steaguri înstruțate, pe sub care treceau mniroii la porta bisericii.

Eram înaintea ultimei ore din ziua aceea, de la 12 la 13, ora de muzică cu d-nul Inceu, Dumnezeu să-i lumineze cărările pă unde-i scîrțîie scîrța acum. Eu stăteam în ultima bancă, rîndul din mijloc, unde erau pedepsiți ʺbolunziiʺ clasei, ʺbanca măgarilorʺ. Că făceam ce făceam și tot la noi în cap să spărgeau oalele. Dacă dispărea nuiaua de măr gutîi a d-nului Inceu, vinovatul era unul dintre cei din ultima bancă și ne trimitea să aducem alta, da nu una, două-tri. Dacă era gălăgie în clasă noi eram de dină, și de noi eram cei mai curați .. ca tăciunii. Dacă reclamau fetele că le pîndește cineva din podu closetelor noi eram primii anchetați ... ce să faci, trebe să-ți duci crucea pînă la capăt, că n-o poți da la altu .. J)

Vedem noi că intră d-nul Inceu în clasă, cu catalogu su braț, da noi, n-o fo modru să gătăm ședința cu una cu două, când ... sssst, o liniște de mormînt în clasă ... înlemnim și noi unde am rămas cu conferința și ne mutăm privirile la catedră. Acolo ce să vezi? Catalogu deștis pă catedră iar pe d-nul Inceu cu un cocean de măr în mînă, țîindu-l și studiindu-l între două jejete ... ʺUite cu ce mă cinstesc elevii clasei a VI-a? Cine-o daat?ʺ ... Nu mișca nici copilu în mă-sa, ce să îndrăznim careva să mișcăm ... ʺCine-ooo daaat, tembeiloor??ʺ ... Nime nimnic. Noi ne uităm unu la altu cu priviri aiurite, dînd din umeri că nu știm cine-i făptașu, da din gașca nostă nu putea nicicum fi, că noi eram prinși în ședința nostă. Îl vedem pă d-nul Inceu că cotă su catedră, știem noi ce cotă, pă nănașa, zniceaua de gutîi, pă care o ie fain frumos în mînă, s-o aibă la-ndemînă. Și cu zniceaua întʼo mînă, cu coceanu de măr în cealaltă, o început ancheta.

Amu, majoritatea știți că era profesor de matematică, și unu care nu și-o băut cerneala, era cel mai autorizat pentru studiul unghiului sub care a lovit coceanul de măr catalogu și mergînd pă vectorul lui să-l găsească pe individul care o îndrăznit să facă treaba asta. Și ce să vă spui, mă fraților, că după eliminarea tuturor posibilităților ajunge la singura variantă certă, că coceanul de măr nu o putut fi lansat decît de la tembelii din ultimele bănci.

ʺÎn genunchi, la părete adunarea, ticăloșilor, că vă învăț io cum trebe să vă comportați, dacă acasă nu are cine!ʺ Și ne-o scos pă tăți șase, ultima bancă din cele trei rîduri, și o început interogatoriul cu fiecare în parte. Tratamentul doctorului Mengele de la Auschwitz o fost fix pix pă lîngă tratamentul aplicat de d-nul Inceu. Că nu știu cum să vă spui, că o avut pă cine, că ne întreba .. ʺTu ai dat?ʺ, iar noi hăhăiam ca măgarii, întʼon rîs de zîle mari. Ne scula pă fiecare pă rînd în pticioare .. ʺTu ai dat?ʺ ... ʺNu, domnu profesor!ʺ ... da rîdem de mama foculi. Că trăbă să vă spui că la d-nul Inceu nu-i zîcem tovarăș, că-i zîcem domn. El ne prinde de ureti și ne scutura, că tăți avem uretile roșii, iar la unu îi cură sînje de după urete, cum i-o clătit-o din rădăcină. Amu eram noi bolunzî, da nu eram și proști, că noi eram șefi la tăte inovațiile cu prostii.

ʺGata, zîce, schimbăm foia! Să vie directoru cu dirigintele încoace!ʺ Și merge o colegă să-i cheme. Director era d-nul Gâmbuluț, iar diriginte, d-nul Petruța. Vine numa d-nul diriginte, că directoru nu mai era. Și-i recită repede poezia ... ʺMă Nicule, mă, io-i omor cu mîna me, de nu-i omori tu! Uite, mă, ce mi-o făcut ticăloșii ăștia ai tăi!ʺ Amu, nici cu dirigintele nu te putei pune, că ridica haltere în șură și de ne trăje una, ăia eram, dăde din durere mocănească strînsă de-o istorie. Și începe d-mnul diriginte cu alt stil ... ʺMăi băieți, vă rog eu frumos să recunoașteți care-ați dat, că așa e frumos, să aibă simțul răspunderii cel care a greșit, că fapta recunoscută jumătate îi iertată ... ʺ Și ne mai spune una alta, noi ne uitam unul la altul, ne-a trecut și rînjetele și avem fețele spășite și plouate de lacrimi ... da de rîs nu de plîns ... sau de rîs cu plîns baligă de mînz, cum să zîce ... J)

Și-atunci minune fără seamăn, colegul meu de bancă și fratele de cruce, (dacă mă lasă să-l pîrăsc o să vă spun), zîce .. ʺEu am dat!ʺ În clipa aceea d-nul Inceu a mers la catedră, o închis catalogul și ață pe ușă afară, ca din pușcă, fără nici un cuvânt. Io i-am zis la d-nul diriginte că nu putea da el, că era lîngă mine, și nu a dat nici unul dintre cei care am fost acolo. E o eroare judiciară, am plătit nevinovați. J) ʺNo lasă că-ți afla voi cine o dat și mi-ți spune. Bine că am scăpat odată de aici!ʺ Că era deja cătă 3 ceasu, de 3 ore ne dripăle ...

Dar am aflat și cine-o fost făptașul, că numa el nu o vinit la nuntă la biserică și îl bănuiam noi și eram tare shiretici atunci și s-o temut să n-o ieie pă cocoșe. Pote c-o lua de vine! J Da pînă la urmă o trecut și asta, ca multe altele ... că am ajuns odată reclamați de fete că le spionăm din podu wc-ului iar la anchetă, la domnul diriginte Petruța, care mi-a spus în particular, ʺMă, de ce sunteți așa de proști și vă băgați pînă-n gura lupului, de ce nu faceți cu două-trei oglinzi un sistem de spionaj ultima generație și urmăriți din gura podului!ʺ Ehehe ... altă viață ... da și altă dată ... 1000 de ani!!  J) 

CE gândim sau CUM gândim

Să mai zâc oarece, dacă tăt îi vremea așe ... o opinie, fiindcă ʺomul e om cât mai are opinii, iar asta-i opinia meaʺ ... c-o fi bună, c-o fi rea, e tot treaba mea ...

Din cei peste 7 miliarde de indivizi care populează planeta asta, nu sunt doi care să vadă la fel, fiecare individ e unicat, fiecare vede lumea în felul lui. Acest lucru e confirmat științific. Fizica cuantică ne spune că atunci când doi, sau mai mulți observatori, sunt în stare să pună aceeași întrebare universului vor primi același răspuns. Cu alte cuvinte, trebuie să știi ce întrebare să pui universului ca el să-ți dea un răspuns. 

Cei 7 miliarde de indivizi sunt împărțiți de soartă în două, bărbați și femei. Ceea ce văd și simt bărbații nu văd și simt femeile și invers. Dar mai sunt unii care sunt de un fel în exterior, iar în interior se simt altfel, sau alții care nu se simt deloc. Unii care n-au simțurile exterioare, dar în schimb au alte simțuri pe care alții nu le au. Deci, într-un cuvânt, nu sunt doi ochi la fel.

La această unicitate pe care ne-o dă Natura, atentează imediat după naștere societatea. În familie, părinții, îți impun reguli după chipul și asemănarea lor, n-ai voie să faci altceva decât ceea ce ʺștiuʺ ei, ceea ce i-au învățat și pe ei alții. Trebuie să le urmezi credințele, dorințele și voințele lor. Primii ani din viață sunt cei mai fericiți ani din viața noastră, când ne manifestăm așa cum suntem noi, nemodificați și neprihăniți de lumea asta, trăim și suntem conectați în fiecare clipă cu universul, cu creația, acuma plângem, acuma râdem, urâm, iertăm și iubim în fiecare clipă .. eternitatea.

Începând cu grădinița ne ia în primire societatea, și ne învață CE să gândim, nu CUM să gândim, ne învață ceea ce ʺștiuʺ și ei de la alții. De la cine, oare? De aici încolo, sub lozinca să pui mâna să înveți, continuă despărțirile. ʺDivide et imperaʺ, se cunoaște, nu? Și îți începi periplu pe o cărăruie pe care te trimite ʺșcoalaʺ, după ʺcompetențeleʺ tale, sau ale tatălui. Încep separările și despărțirile pe specialități, fiecare cu porțiunea lui, ajungând după ani de studii ʺmare specialistʺ într-un domeniu. Dacă tatăl a fost popa, la înhăruit și pe copil cu harul său, și ia făcut și o bisericuță. Dacă tatăl a fost judecător, ia făcut loc și la odraslă la catedra lui, și tot așa.

De la libertatea și conexiunea cu ʺtotulʺ pe care am avut-o până pe la 4-5 ani, am ajuns închiși într-un spațiu cu lacătele propriei noastre minți, minte pe care ne-a furat-o societatea începând de la grădiniță. Nu ai ʺvoieʺ să gândești altceva decât ai fost învățat, fiindcă nu poți, cheile nu sunt la tine. Deci, ajungi, după ani de ʺstudiiʺ, efectiv un tâmpit, un robot telecomandat fără simțuri și minte. Sunt experimente, tot științifice, care arată  că nu putem să vedem altceva decât ceea ce am fost învățați, vedem lumea asta nu cum e ea, ci cum suntem noi. Tâmpiții nu sunt ăia care spun altceva, ieșit din orice șabloane, ci ăia care nu pot accepta altă realitate decât cea percepută de ei. Dar universul ăsta e infinit nu numai în spațiu-timp, ci și în posibilități. Iar din câmpul cuantic orice posibilitate poate deveni realitate, nu numai ce știm sau ce ne imaginăm sau visăm, ci chiar ceea ce nu ne putem noi imagina. Cei care judecă și sar ca arși când aud de alte posibilități decât cele rumegate de ei, nu pot să fie decât tâmpiții.

Să nu judecăm pe alții fiindcă cu judecata aia vom fi judecați, ne spune religia, dar cu alte cuvinte, același lucru ni-l spune știința. Ne spune că la nivel cuantic nu putem separa nimic de restul universului, aceiași electroni din noi vibrează dragostea din flori, vibrează glastra din fereastră, vibrează-n galaxia noastră, particulele elementare sunt mai mult particule universale decât elementare. Ne spune că iluzia separării la care ne-a dus societatea, nu e separare, că la nivel cuantic suntem acum în tot universul și tot universul în noi. La nivel cuantic particulele nu există cu certitudine, ele doar prezintă tendința de a exista. Avem posibilități care se transformă în realități atunci când sunt observate, observatorul producând colapsul funcției de undă, transformarea posibilităților în realități. Dar cine e observatorul? Poate fi și un robot, sau doar o ființă conștientă de sine?

Ce observă observatorul ca să producă colapsul funcției de undă? Observă exact ceea ce vrea el să observe, ce poate după chipul și asemănarea lui. Observă lumea asta nu cum e ea, ci cum e el, pentru unii bună, pentru alții nebună. Un gând care îți trece prin cap, la nivel cuantic produce un dezechilibru, și vibrează până atinge înapoi starea de echilibru. Nu contează ce gândești, fiindcă ceea ce gândești pe tine te afectează, tu ești și emițătorul și receptorul. ʺNu-ți poți urî vecinul fără să nu te doară ficatul!ʺ Cu alte cuvinte, ajungem la ce ne spune religia, cu judecata cu care judeci cu aceea vei fi judecat, sau ce faci aia capeți, cu forța cu care lovești un perete cu aceeași forță te lovește și peretele.

Numai cine e orb nu vede declinul unei societăți materiale, societate construită pe materii degradabile. Nu există nicăieri un lucru material care să nu se degradeze, nu există urcuș fără coborâre. Iluzia evoluției materiale, să stai liniștit că oricum evoluezi, oricum maimuța se transformă în om, iar omul se transformă în .. vierme, fiindcă cei mai evoluați în lanțul trofic, adică noi, oamenii, sfârșim digerați de cei mai de jos, de bacterii, este aceeași formă de control la care suntem supuși. Să stai liniștit, să taci din gură, fiindcă societatea are grijă de tine, nu-i musai să-ți bați capu cu alte treburi decât ceea ce-ți spunem noi. Religia îți spune să nu cumva să ridici capu din pământ că jar mănânci, știința îți spune că tu ești buricul universului.

Așa am ajuns, în anul de grație 2015, să nu avem habar pe ce lume trăim, să ne conducă tâmpiții și idioții de mânuțe, să nu cumva să părăsim turma. Așa e formatată întreaga structură ca fiecare să deținem adevăruri, pe care să le impunem altora, că ei săracii n-au fost la școală și nu știu. Cei care știu cu adevărat tac, fiindcă n-au cui spune, iar cei care vorbesc, vorbesc degeaba ... așa cum a vorbit eu acum ... 

Creație sau .. recreație

Io tăt am zîs că mʼoi apuca să scriu o carte, daʼ care să nu placă la nime, numa mnie. Atunci nʼar mai trăbui protejată prin nici o pravilă, că șiʼar cota sîngură de grijă, cʼar fuji tăți de ia ca de .. știți voi cine. Nici io nʼar trăbui să mă protejez de drepturile de autor, că nʼaș trăbui nici la michiduță. Daʼ oare ʺautoriiʺ protejați, cît îs de autori? Că de protecție are grijă vremea săʼi scape pînă la urmă, îi asigur io pă tăți, dacă sînt printre ei care nu să pot lămuri sînguri. Cînd îi strigă bătrînu la raport mărg îmbracați în pielea goală și cu mînurileʼn jeb, și încă să duc cuspor fără drept de autor. Șiʼi am în vedere aici pă poeți și scriitori, că din ăștia am mai mulți pretini pʼaici, șʼapoi iʼoi lua și pă ceilalți pă rînd. Că vʼam mai zîs să nu vă faceți probleme că vă sfădesc, că atunci sigur îmi sînteți pretini, că cu ceilalți nuʼmi bat capu să vorovesc. 

Pînă amu, cu treburile astea, am avut păreri, amu am dureri, că văd cum ești asaltat de munți de iubire și dăruire sufletească, care mai de care săʼși dăruie din suflet iubirea, daʼ cu bani, că dacă nuʼi unji arcușu nu zîce nici petrehușu. Iubirea, fraților, să oprește la grăire, că e dincolo de vorbe, e simțire care vibrează la unison cu creația, cu punctul ăla în mișcare, mult mai slab ca boaba spumii, al poeților, cu UNU, bunul Dumnezeu, Lumină din Lumină. Fiindcă toți sîntem copii ai luminii, luminăʼncetinită în matricea materiei, mai mult sau mai puțin încorsetați de frecvențele joase ale materiei. Totul e vibrație, nimic nu stă, aceeași electroni din noi vibrează dragostea din flori, vibrează glastră din fereastră, vibrează galaxia noastră. Sîntem ceea ce gîndim, dar nu sîntem proprietari pe nici un gînd sau cuvînt, atunci pe restul cum am putea fi proprietari? Sau își poate demonstra cineva proprietatea gîndului? Îl aștept aici cu argumentul.

Ceea ce facem noi, de cîteva mii de ani, e doar recreație, nu creație, un fel de bambilici halucinogen, adevărata creație a fost cîndva. Muzica zeilor din legende, cînd răsunau lirele iubirii în întreg universul, doinele, baladele, horile și colindele noastre, au fost și sînt adevărata creație. Pe atunci, Omul, știa să se așeze pe fuștelul scării unde îi era locul, pe treapta pe care rezona cu sursa sa, nuʼl înteresa părerile și judecățile altora decît judecata lui, văzînduʼși de treabă cum își vede albina în stup. Atunci se cheamă că ești în rezonanță cu întreaga creație, cu sursa și resursa ta, se cheamă că lʼai găsit pe Dumnezeu, și nʼai nevoie de nici o recunoaștere din partea nimănui, de nici o protecție, fiindcă nʼai ce ascunde absolut nimic, că atunci ești TU. Că vă mai spui ceva, în universul ăsta nu se poate izola nimic, toți venim din același loc și în același loc ne întoarcem, venim îngerași curați ca cristalul și mergem hoituri certați cu toți. Asta rezolvăm după o viață în care dăruim iubire la grămadă, fără să avem habar pe ce lume trăim. Cînd se apropie ceasul vedem ce nʼam văzut o viață, ne vedem adevărata față, vedem cum strigă groapa rece și ceʼa trecut nu se mai trece, iar pentru majoritatea e prea tîrzie vremea. No, ședeți numa blînzi, că nʼam gătat ...

Că am mai scris io asta, daʼ o mai scriu că băsama tăt dejaba .. De cîteva mii de ani noi, civilizația actuală, materializăm idei, fiindcă așa e politica că sîntem materii însuflețite, bolovani cu grai. Tăt ce ne trece prin cap, toate ideile năzdrăvane, să le materializăm, să le transformăm în materii, în lucruri. Nu contează că pentru halucinațiile noastre tăiem o pădure întreagă și omorîm și modificăm soarta unor întregi ecosisteme, dar ideile noastre leʼam materializat, neʼam mai făcut o temniță. Așa am ajuns o civilizație ʺidioatăʺ, robotizată, fără simțuri, creatorii unei lumi a nesimțirii. Din dorința noastră de a scoate bani din orice, am distrus și neʼam distrus întreaga fundație a civilizației actuale. Am uitat cuvîntul, neʼam vîndut veșmîntul șiʼam spurcat pămîntul, o civilizație ascunsă după făța minciunii, gata oricînd să se prăbușească în propria budă.

Tăt așe am ajuns ca să ne conducă maneliștii, fiindcă ne vindem sufletul pentru un pumn de arginți, cu care tăt nu rezolvăm mare brînză, fiindcă sîntem sclavii materiei, vilelor, mașinii, sclavii banului. Orice lucru, pe care în aparență îl luăm ca să ne ajute, sfîrșește prin a ne subjuga. Întreaga societate e prinsă în această încrengătură materială, în această iluzie a proprietății, în toate domeniile fără deosebire. Io, chiar că nu sînt poet, și nici nu mă consider poet, dar pot săʼi asigur pe toți ʺautoriiʺ, că nʼam nevoie de nici o poezie de a lor, că pot săʼmi scriu poezia careʼmi place, la fel cum pot să horesc horea careʼmi place fără sʼo fur de la nimeni. Și tot din acest motiv nʼam nevoie săʼmi recunoască nici un ʺtelectualʺ meritele în nici un domeniu, fiindcă nu știe ce recunoaște sau cunoaște cînd deschide gurița și scrie hîrtiuța. Dar să se ferească de acum încolo de mine toți maneliștii, mîrlanii și țopîrlanii, care se cred buricul pământului și au ajuns în posturi călduțe plătite și din banii mei, fără să știe ce caută acolo. Fiindcă îmi îndrept tunu spre toate uniunile și cenaclurile conduse de așa zișii telectuali, care contribuie cu brio la aceast holocaust a înțelepciunii, numai ca săʼși arate ei deșteptăciunea și goliciunea.

Mai e careva autor pe aici? Pe talentul sau harul nostru nu sîntem stăpîni, cum nu sîntem pe gîndurile sau ideile noastre sau pe aerul careʼl respirăm, sau gura ceʼo sărutăm. Atunci dacă nu sîntem proprietari pe fundație, ne putem face proprietari pe casă? Cînd o să înțelegem că nu pămîntul e al nostru, că noi sîntem ai pămîntului, că nu iubirea e a noastră că noi sîntem ai ei, că nu sîntem stăpîni pe nimic din universul ăsta, dar putem avea totul, atunci o să înțelegem cum stă treaba și cu iubirea necondiționată, atît de trîmbițată, o să înțelegem că suntem suflete materializate nu materii însuflețite, pe care le poate mîna și aduna orice cioban, o să știm CALEA pe care să mergem ca să găsim ADEVĂRUL, unde să ne trăim VIAȚA. Pînă atunci aștept să văd un autor .. material, fiindcă pe ceilalți îi cunosc fără săʼi văd.

Din păcate așa e toată știința, materială, fiindcă urmează fizicienii, că de la ei am pretenții să vadă nevăzutul și să audă neantul, săʼl găsească și să se împrietenească cu Dumnezeu, dacă nu să nu mai spună la nimeni că sunt fizicieni, cînd se văd cu ochiul liber că sînt groparii ai unei civilizații ... Ceea ce vreau ei să'mi povestească e doar joc de glezne, io vreau fapte nu vorbe, lucru bine făcut, că asta le'o trăbuit. Nu?

Relativ la relativul absolutului din noi

Pornind de la spiritul de turmă mă opresc la ʺturma vițeilor masacrațiʺ în Năpradea, după revoluție, de către ʺboiʺ, tot viței și ei, adulți, care au rămas un pic inculți. Tot spiritul de turmă i-a mînat în luptă să distrugă tot ceea ce a fost făcut în comunism. Mai sunt și acum adăpătoare de fontă prin odoarele oamenilor pe post de troacă pentru păsat la pui, sau țevi de aluminiu folosite la irigații, puse la loc sigur, după șură. 

ʺRevoluționariiʺ care aveau servicii în orașe, erau o gașcă, erau ʺtelectualiiʺ civilizați, vesticii, iar cei care erau acasă, țăranii, erau cealaltă gașcă, proștii, comuniștii, fiecare avînd dreptatea și adevărul lor suprem. Așa a fost în Năpradea, dar se poate liniștit generaliza la nivel de țară, debandada care a domnit după revoluție, după mine dirijată.

Locuitorii din Năpradea, avînd posibilitatea de a lucra la STAT, cu facilitățile cunoscute, carte de muncă, pensie, traiul mai ușor, zicem noi, s-au debarasat repede de trecut, domnindu-se, că așa e mersul vremii, evoluția, fără să realizeze nimeni că acest trai mai evoluat material, degradează irecuperabil valorile spirituale, bunul simț și omenia.

Am avut și am ocazia de a umbla mult prin țara asta, de la satele izolate din Maramureș, pînă la cătunele din Munții Apuseni sau din Oltenia. Pot face comparația unde a ajuns civilizația și s-a instalat și unde nu a reușit încă să pătrundă în toată intimitatea satului. Unde oamenii stau în case de lemn cu pământ, dorm în strujacuri de paie, se îmbracă în straiele tradiționale și păstrează obiceiurile nealterate ale moșilor și strămoșilor noștri. Lucrează pămîntul cum pot, cresc animale și trăiesc liniștit suta de ani, fără doctori și medicamente, fără vaiete și schelăieli, în credința transmisă de la moșii lor, că fiecare are o cruce și cum poate așa o duce, că-i a lui. Dar sunt tot mai puține, cîteva enclave de poeme străbune. Ușurința cu care am fugit de ʺgreulʺ de la țară se transformă în greutatea hoitului pe care-l cărăm, în greutatea cu care ne trage pămîntul pînă intrăm cu tot în el, și în degradarea umană care roade din noi.

Rînduielile pe care le-am avut de la moșii și strămoșii noștri, graiul, portul, obiceiurile și tradițiile cu toate valorile spirituale, sunt valori inestimabile pe care le-am pierdut sau ne-au fost luate cu ușurință. Noi, în esența noastră, suntem egali ca materie-spirit, minte-inimă, și egali am fost la obîrșii, dar odată cu ʺevoluțiaʺ materială am involuat ca valoare spiritual, ne-am dezaxat. Progresul tehnologic a depășit puterea noastră de asimilare psihică, ajungînd sclavii propriei noastre tehnologii, sclavii materiei.

Ca să vă dau un exemplu, o doamnă din Huta Certeze, stă să-și păzească gardurile de inox să nu i le fure, bărbatul fiind plecat în Franța, iar singurul copil căsătorit în Canada. Casă cu 33 de camere, cu lift, cu marmură în toată curtea și garduri de inox, ca să nu ajungă într-un an să facă o tură prin toată casa, că ea doarme într-un fel de bucătărie, care aia ar putea fi toată casa. Spre ce ne îndreptăm? Să lucrăm o viață întreagă nu știu pe unde pentru a ajunge să ne păzim gardurile …

Ne-am dezbrăcat de veșmintele noastre strămoșești, naturale, am ieșit din casele de lemn unde se închinau și sfinții, am abandonat mîncărurile tradiționale, făcute în oale de lut, și rătăcim printre betoane și chimicale. În memoria noastră persistă greutățile secolului trecut, cu două războaie mondiale, cu comunismul și cîțiva ani de secetă, cu sărăcie și mizerie și degradarea umană la care am fost supuși, dar să vedem că acum cîteva sute de ani oamenii trăiau liniștiți peste suta de ani, fără griji și nevoi.

Șansa noastră ca civilizație e întoarcerea la satul românesc, la pămînt, aer, apă și foc, la veșnicia satului. Nu vreau să sperii pe nimeni, dar întreaga civilizație materială se sprijină pe o fundație foarte fragilă, care la o simplă adiere se poate prăbuși. O explozie solară de o intensitate puțin mai mare, de exemplu, ne poate întoarce în sec. XIV-XV cu ușurință, și atunci ʺcei din urmă vor fi cei dintîiʺ, adică cei care nu depind de materie în totalitate și pentru care pămîntul le e frate nu dușman. Așa am fost învățați și suntem și acum, că suntem buricul universului, cei mai cei, putem face ce vrem că noi suntem șefii, dar ne contrazic legile naturii, că noi, ca ultima verigă a lanțului trofic sfârșim devorați de prima, bacteriile. Și gata toată deșteptăciunea noastră.

Lozinca de a materializa idei, care a adus societatea asta la cea mai de jos formă a degradării spirituale, trebuie să se termine, să începem drumul invers, acela de a idealiza materia, de a însufleți natura, de a recunoaște că nu pământul e al nostru, că noi suntem ai pământului, că nu ducem nimic material cu noi dincolo, toate rămân aici. Când vom reuși să ne regăsim în încâlcelile vieții, vom găsi tot ce ne lipsește, fiindcă universul ăsta nu duce lipsă de nimic, trebuie doar să-i știm cere. 

Bordan - 19 noiembrie 2014

Rătăciți printre betoane

Oare până unde trebuie să mergem pe un drum ca să ne dăm seama dacă drumul pe care mergem e bun sau rău? 

Apărem în lumea asta curați ca lacrima, lumină din lumina cea divină, o rază de speranță întrupați în trup de îngeri, și plecăm gunoaie, putregaiuri pe picioare, plini de ură și scârbă, ăsta ne e rostul, oare? 

ʺOrtʺ cândva însemna loc, iar cel care dădea ʺortul popiiʺ își preda locul popii, adică trupul, fiindcă sufletul și-l dădea lui Dumnezeu sau Dracului din timpul vieții. Locul trebuia să-l predea curat, curățat de toate viciile și mizeriile materiale, parfumat și miruit cu esențele divine, lumina soarelui din plante, conservat și mumificat din timpul vieții. Asta însemna să dai ʺortul popiiʺ.

Cu sufletul era altă poveste. Toți suntem copii ai luminii, lumină din lumină, și toți avem o putere nelimitată în viață, PUTEREA DE A ALEGE. Fiecare poate să aleagă ce vrea în viață, unii partea goală a paharului, partea întunecată a vieții, cu mizeriile, bolile, vaietele, ura și ranchiuna, alții partea plină, luminoasă, cu bucuriile, fericirea și iubirea. Suntem ceea ce alegem să gândim, fiindcă gândurile noastre devin cuvintele noastre, cuvintele noastre acțiunile noastre, acțiunile noastre viața noastră. Bolile pe care le avem sunt abateri de la drumul Luminii, de la calea dreaptă, care ne-a fost indicată, ʺEU SUNT CALEA, ADEVĂRUL ȘI VIAȚA!ʺ. 

Fiecare suntem unici în felul nostru, deși toți suntem același lucru, fiecare avem putere de a alege, fiecare avem CALEA noastră unică, prin care putem ajunge să cunoaștem ADEVĂRUL, unde să ne trăim VIAȚA, VIAȚA VEȘNICĂ, unde nu există nici întristare, nici suspinare, unde nu există nici timp nici loc. Eternitatea nu însemnă timp infinit, ci lipsa timpului, iar mântuirea înseamnă să ne aflăm locul în timp, să oprim timpul în loc. 

Înțelepciunea este ȘTIINȚA FERICIRII! Mintea ne-a fost dată să o folosim în găsirea iubirii, care împreună să ne dea înțelepciunea sau adevărul vieții, al sorții și al morții. Pentru cei care și-au găsit calea și locul în timpul ăsta, fiecare clipă a existenței este un miracol, fiindcă l-au găsit pe Dumnezeu, au găsit Lumina din Lumină, Lumina preacurată din izvorul divin, au găsit ÎNȚELEPCIUNEA sau ȘTIINȚA FERICIRII, care nu se ascunde în bani, mașini și vile, ci în lucrurile simple, într-un râs de copil, un ciripit de pasăre, un susur de izvoare sau magia dintr-o floare. ʺCine iubește o floare, e aproape de-un sacru mister ... ʺ 

Când ți-ai găsit locul în universul ăsta, când l-ai găsit pe Dumnezeu, orice faci, orice activitate desfășori, o faci din ʺtot sufletulʺ, radiind Lumină și Iubire, dăruind Iubire sufletelor rătăcite, dăruindu-te necondiționat sursei și resursei tale, lui Dumnezeu. Nu suntem stăpâni pe nimic în viața asta, și nu ducem cu noi nimic din ceea ce aducem, ci ducem ceea ce dăruim cu dragoste și iubire, ceea ce dăm ʺdin sufletʺ, primind înapoi înzecit, fiorul dulce al luminii divine. Când îți ʺdai sufletulʺ, cu ultima suflare, te întorci de unde ai venit mai curat ca lacrima, mai pur decât cristalul, de-a dreapta Tatălui, vibrând pe aceeași coardă ... eternitatea. Viața asta ne e dată ca să ne îngrijim de suflet, să ne oprim din umblet, din agitația unei lumi nebune, să ne găsim rostul. Iar rostul nu e rostuit printre betoane .. 

Bordan – 18 octombrie 2014

Micro CAP

Să vă povestesc cam ce viață duceam noi prin anii ʼ75 la școala din Năpradea ..

Nu o să dau nume, fiindcă n-am vorbit cu purtătorii numelor, unii fiind plecați prin alte țări, alții prin alte universuri. Eram în clasă 15 băieți și 15 fete, unul a rămas de noi, dar a venit altul din clasa mai mare, din păcate ambii sunt acum în stele. Nu știu alții cum au fost, dar noi eram tare ʺbolunziʺ, făceam tot felul de drăcovenii care mai de care mai inventivă și distractivă pentru noi, dar nu și pentru profesori și părinți. Eram o gașcă formată numai din experți în diversiune, care le puteam da clasă și securiștilor dacă-și puneau mintea cu noi. J)

Dar știam să îmbinăm utilul cu plăcutul, primind de la școală sarcini pentru oameni mari, pe care trebuia să le rezolvăm noi, cu cunoștințele și conexiunile noastre, era o adevărată plăcere să ne strecurăm printre piedicile sistemului. Așa se face că prin clasa a VI-a am primit sarcina să ne ocupăm de lotul școlii pe care trebuia să-l organizăm cum era organizat C.A.P.-ul, așa era și denumirea, micro-C.A.P. Pentru asta, una dintre activități era îngunoierea cu gunoi de la grajdurile C.A.P.-ului mare. Gunoi puteam lua dar ne trebuia car.

Erau, dacă nu mă înșel, 3 sau 4 perechi de cai în colectiv, dar cu căruțașii cu care am vorovit, nu erau liberi decât duminica și atunci doar cu aprobarea președintelui colhozului. Așa că ne-am dus la ʺtovarășul președinteʺ să-i cerem să ne dea o pereche de cai. ʺMereți la badea X și-i spuneți că am zis io să vă dea caii lui!ʺ. Merem, ce să facem? Era duminică dimineața, omul se spăla într-o ciupă să meargă la biserică când am apărut noi.

ʺBună ziua! Bade X o zis tovarășul președinte să ne dai caii dumnitale astăzi, să cărăm gunoi la microcap-ul nost!ʺ Oooo ... ca și cum l-ai vut țîpa în foc așe o țîpotit odată cu uătii bulbucați, tătătăt s-o scoptit de nervi și shirea ce l-o apucat. ʺCe președinte? Nici un președinte, pă caii mnei io-s președinte, să nu vă puie Dumnezo să puneți mâna pă ei, ʼtuvă care v-o dumnezăit!ʺ ... și după noi pîn odor dezbrăcat până la brâu.

No, ce-i de făcut amu, că cu ăsta n-ai cu cine? Mă, ne sămălim noi, și luăm rapid decizia, că nu era de așteptat, gunoiul trebuia cărat. ʺHai să-i spunem la paznic că am vorovit cu badea X să luăm caii!ʺ. Merem la paznic și-i spunem ... ʺMă sigur ați vorovit cu bade-to X?ʺ .. ʺSigur dară, că nu sîntem coptii!ʺ ... De vorovit am vorovit noi, daʼ mai bine nu zîc ce.

Și merem în grajd, ne apucăm să înhămăm caii, că știam tăți umbla cu ei, că îi duceam de gură la săpat pă cîmp, îi și călăream. Îi înhămăm cum trăbă, eu iau zdiciu din cui și un cal de gură, colegul pe celălalt, și să merem afară să-i legăm la ștraf, cînd în ușa grajdului, hop ... ʺDumnezău care vo dumnezăit și cristoșii care vo făcut, ce-am vorovit io cu voi, biserica vostă de porcii ... ʺ ... și după noi pîn grajd c-o botă, cu tăți sfinții părinți în gură ... io di după un stîlp ... ʺDa, bade X, tovarășu președinte o zîs!ʺ ... ʺPune cai-n gajd, nici un peședinte, mnezău vost ... ʺ ... și de nervii ce-l mîncau mînca și el cuvinte și litere întregi, de să auzea numa un șuierat ca de locomotivă, după noi pîn grajd. Că și noi, dacă am văzut că-și pune mintea cu noi, am schimbat tactica, și-l fugăream tăt roată pîn grajd, că intram pă o parte și ieșeam pă alta, iar la fugă eram buni, doamne-ți mulțam!

De la o vreme s-o muiat și îmbunat, că o văzut că n-are cu cine, și s-o oprit tăt gîfîind și stroptit cu ptișalău pă pantalonii de biserică ... ʺNe vină tu încoace mă!ʺ, zîce cătă mine. Amu m-am gîndit io rapid, de vre să mă lodească fug, tăt nu mă poate lodi așe de tare, mai bine mă duc. ʺTu lucri cu ei?ʺ .. ʺIo dară, bade X, da nu ț-am spus!ʺ .. ʺIa aci-s caii, da să nu te puie sfîntu să faci oarece cu ei că io te omor cu mîna me, înțălesu-mai?ʺ .. ʺTe-am înțăles, nu ti teme că nu facem nimnica rău!ʺ ... s-o-ntîlnit hoțu cu prostu, cine credeți c-o crezut treaba asta?

Dar aveam și noi respect față de animale, știam ce înseamnă pentru badea X caii, că erau sufletul lui, dumnezo să-l însoțască, pă unde-și are cărarea! Da ia așe, ne-am făcut treaba ... și am făcut noi mai multe pă tăt locu pă unde am umblat. Ba ne-am suit în podu wc-lor să urmărim profesoarele și fetele, pînă ni s-a înfundat și acolo, ba am făcut tăt felu de experiențe cu diernii de mătasă, săracii, ba am furat mere de pă Zăpode, în practică la cules, ba cîte și mai cîte, da cu altă ocazie ... și cîte făcem și căpătam bătaie de la profesori, da acasă n-avem ce ne plînje de nimnică, că mai încasam înc-o repriză, de desert și țînere de minte ...  

Dumnezo vă-mbucure!

Bordan – 12 martie 2014

Două prune

Mă fraților, să vă spui o daravelă pe care o pății cu oltenii, cînd fusăi mai cruduț, numa o țîră să dau hoanga cu sacîz, că sună ca droanga ...

Ajunsăi în Motru, repartizat de govern, ca să dau cărbune țării, dotat cu 10 kile de beutură, de horincă de-a noastă, sau palincă cum îi zîc oltenii, că aceea deșchidea orice fel de lacăte oricît de ruginite ar fi ele. Ajunsăi înt-o dimineață de brumărel pă o bungineală de nu vedeai la doi metri, luai în primire odaia într-un căminete de detașați din tătă țara, unde mă întîlnii cu un coleg borșean, aterizat și el ca mine între olteni. Mă fraților, cum vă spusăi, era un căminete cu detașați, tătă floarea cea vestită a societății, boschetarii lui Ceaușescu, auzeai numai chirăituri peste tot. Mă înțălesei cu Văsîi să luăm o cameră laolaltă.

ʺMă Văsîi, da aiesta-i apartamentul ăla cu tri camere fogodit?ʺ .. ʺAiesta o fi, că altu nu văd, doră n-ai crezut că a fi de-a tomna?ʺ .. ʺApi n-am crezut, de-a bună samă, da ce franț facem noi amu, că aicea nu-i de zăbădit?ʺ .. ʺPînă una alta hai și-om mere pîn oraș, să videm ce-i!ʺ .. ʺNo hai!ʺ

Și ne dusărăm noi să ne holbăm pă floștăr, să luăm pulsu Motrului. Nu tare multe am avut ce vide, era un sîngur restorant cu două feluri de beuturi, vermut și o bere mucezîtă, de ne-am tăt dus cum am vinit. Cum vă spusăi, ne-am pus noi merinde de-a noastă, slănină cu ceapă, da aceea am zîs c-o țînem de sărbători și să ne orientăm de alticele să ne umplem mațăle. Intrarăm înt-o alimentară, că numa una era în tăt Motru, să ne luăm ceva de-acolo. Și ce să videțî, mă frațîlor, că tăte rafturile erau pline de tocană de legume și conzerve de pește, și ce ne-o sărit în uăti, două prune. Hopa, ne să videm noi, că aici îi lumea noastă!

O fost apărută în Baia Mare, în vremea aia, o horincă făcută de Mat-ul din Seini la jumătate de litără în uăiagă de sticlă, cu o poză cu două prune, de 52 de grade, care costa 40 lei. Mă și videm magia în două prune, tăt așe în sticlă de jumătate, la 20 lei, adică pă jumătate. Mă, zîcem noi, haida să luăm două litere, adică patru sticle, să nu uă strîcăm p-a noastă, și merem la căminet, ne facem o ratătă de vo douăzăci de uouă cu slănină, și ne punem pă lîngă ele, dade ne-a trăzni oarece pîn cap, să ne descurcăm oarecum p-acilea.

Mă, și așe și facem .. era un reșeu acolo, avem noi on laboș, și trecem la treabă. Avem și păhare de horincă, de-a noaste, că noi nu ne băteam joc de ritual, ne punem în pahare și așteptam să închinăm, să ciocănim cum să ciocănește pă la noi. ʺNoroc, Văsîi!ʺ .. ʺDumnezo te-mboarde-n rai, Dane!ʺ ... Mă și dăm tăt conțînutul pă grumaz, cu încredere totală în cele două prune. Ne uitarăm unul la altul că doi proști, cu rînjete tîmpe, io pusăi mîna pă o sticlă să cetesc încă odată ce franț de prune au oltenii, și ce văzui mă ilumină de tăt, scria clar că e de 20 grade. Mă, da ne-o traseră oltenii din prima zi. Ce să mai bei din ea, uam zvîrit tătă și am început o uăiagă de-a noastă, pînă ne-am matolit bine, să nu ne facem de tătă mininonea, să s-audă pînă-n Maramureş de daravela noastă ... :))

Bordan - 28 septembrie 2014